Meteo  

   
   

biserica ghidighiciwww.biserica-ghidighici.md

La 1794 s-a efectuat un control a situaţiei bisericilor din Moldova. În urma acestuia s-a constatat că la acel moment în Basarabia existau 775 de biserici, dintre care numai 44 erau zidite din piatră şi una din cărămidă, restul însă din lemn. La prima sa testare biserica de la Hidighiş era construită din lemn şi purta denumirea „Biserica Архистратиговъ” (Biserica Sfinţilor Voievozi). În lucrarea „Труды Бессарабской Губернской Ученой архивной комиссии” I. Halippa menţiona că „Biserica de la Hidighişi se afla într-o stare jalnică. În interiorul bisericii se aflau icoane. Literatura bisericească era suficientă”. Probabil că biserica se afla în mijlocul cimitirului cel vechi. Până nu de mult bătrânii

satului păzeau cu sfinţenie locul unde a fost biserica, avertizând pe cei aflaţi în cimitir să nu calce pământul unde ar fi fost, în special, altarul bisericii. Şi crucile, pietrele de mormânt cele mai vechi a unor decedaţi sunt aşezate în jurul bisericii.

Tot în această perioadă se pomeneşte pentru prima dată şi de părintele care oficializa serviciul devin în biserică. Într-un hrisov din 4 mai 1795 Grigoraş Lupaşcu dictează dascălului Vasile Hordiş o danie, în care se spune că „dat-am adevărat zapisul mi-eu la mâna preotului Ioan Higidiş precum să se ştie că i-am vândut o poiană cu rădăcini de perji şi doi meri în trei lei, dar să mă pomenească şi la sfintele leturghii cât va trăi ca să-l stăpânească preotul Ion şi ficiorii lui..”.

Aşa dar primul preot testat la Hidighiş (sau Highidiş) venea dintr-o dinastie de preoţi din localitatea Chicera, o mahala din apropiatul sat Truşeni. Părintele Ioan figurează şi în listele primului recensământ efectuat la 1772-1773,1774. În acea vreme în sat erau înregistrate 31 de case. La compartimentul „rufeturi” erau incluşi: „un popă, Popa Ioan şi Năstase Popa”. În cel de-al doilea compartiment al „birnicilor” aflăm despre Miron, dascălul. De obicei, în statistici, în dreptul fiecărei persoane se scria funcţia sau activitatea pe care o avea acesta în sat.

În anul 1813, la 15 octombrie a fost publicat un izvod despre preoţii, diaconii, dascălii şi (epitropii) ponomarii din satele din ţinutul Orheiului. La Hidighişi erau incluşi în listă un preot, un diacon şi doi dascăli.

Peste un an, la 16 octombrie 1814 locuitorii satului se adresează către Preasfinţitul Gavriil, Metropolit al Chişinăului şi Hotinului pentru a li se permite de a invita la biserica din sat pe al doilea preot, şi anume pe Ioan Panu de la biserica din Hruşeva. Menţionăm că în acele timpuri puteau sluji la o biserică doi, trei, chiar şi patru preoţi, în dependenţă de numărul de credincioşi în sat. În unele cazuri sătenii intenţionat măreau numărul de case pentru a avea la biserică mai mulţi clerici. În petiţie se scria că la Hidighişi, „la acel popor să află casă 91”. Mai târziu vom afla că numărul caselor era cu mult majorat. Despre părintele Ioan Panu se scria că „de la naştire are 33 ani, den neam moldovan fecior de mirean, a răposatului Vasăle Panul. Maica sa Ilinca moartă. Trăitoriu au fost părinţii lui la satul Mileştii, ţăn(u)t Lăpuşni. După naştere botezat şi cu sfântul mir uns de pravoslavnic preotul Necolae tot din numitul sat. Naş i-au fost preotul Vasăle din satul Păşcanii ţăn(u)t Orh(eiului). Carte a ceti, a scrie şi a cânta moldoveneşti au ânvăţat tot la preotul Vasăli din numitul sat Păşcanii, care preot lau şi crescut de mic copil fiindu-i moş frati cu maica lui rămăind de părinţi în vârstă de 3 ani. După aceea sau aflat în slujba dăscălii pe lângă moşul său la besărica cu hramul S(fântulu)i Spiridon din acelaş sat pănă ce s-au aşăzat dascal fără ucaz la besărica cu hramul Adormirea Maicii Domnului la satul Hruşova tot la ţănut Orh(eiului) unde au slujit în slujba aceasta pănă acum în vreme de 15 ani neschimbat. Apoi la anul 1804, iunie 29 zile s-au însurat luânduşi femei pe Dochiţa fată mare, fata lui Eremiea Gorodnici, tot din satul Hruşova, cu cea întîea cununie. Şi spre a să hirotonisi preot nu are nici o împedicare de rudenie. Viaţa sa au petrecut în cinste, n-au fost nici odată nici la un fel de prepus în fapte de furtişag sau de bătălie sau de alte fapte necinstite, neglobit, martur n-au fost nici la un fel de pricini. La alcătuirea trupului şi la simţire este întreg şi sănătos. La credinţă este pravoslavnic, drept fiu a Sfintei Biserici a Răsăritului. Atât el, cât şi toţi casnicii lui mărturisesc supus canoanelor şi învăţăturilor ei întru toate.”

Preotul Ioan Highidişu l-a avut urmaş pe fiul Postică, care n-a mers pe calea părintelui, astfel el devine ruptaş. Aceasta o confirmă hrisovul din 20 mai 1805. Conform altor documente, ceva mai târziu, la 18 noiembrie 1816 preoteasa Dochiţa, soţia răposatului preot Ioan din Highidiş arată că în februarie a răposat şi a rămas văduvă cu un fiu de 15 ani şi roagă să-i fie primit feciorul în rândul clerului, în slujba biserică Sf. M.M. Voievozi din acel sat” (Hidighiş – n.a.). Regulamentul prevedea că acceptarea la slujbă a unui nou preot se putea face numai cu consimţământul sătenilor. Ei urmau să semneze o mărturie pentru a-l accepta angajat la biserică. Semnează mărturia mai mulţi consăteni, numele cărora prezintă interes pentru stabilirea persoanelor care au locuit în sat la începutul secolului XIX. Nu cunoaştem din ce motive fiul preotului Ioan nu a activat în anii viitori la biserica din sat.

Din Condicile matrimoniale din anul 1825 aflăm că la Hidighişi activau deja doi preoţi: Ioan Pană, Cosma Miron Gonţa şi diaconul Iordachi. Dascălul bisericii era Ivan Vieru, iar epitropul bisericii era Gheorghe a lui Ioan Istrati.

Numele preotului Cosma a lui Miron Gonţa îl cunoaştem cu mult înainte de a vi invitat în sat. Într-un document eparhial din anul 1813 se menţionează că preotul se află în satul Jora-de-Jos din judeţul Orhei. S-a născut la 1783 şi este ficior de preot. Însă la seminar nu s-a învăţat. Înaltpreasfinţitul Exarh Gavriil îl hirotoniseşte la 4 decembrie 1817 . Este îndreptat la biserica din Hidighişi la 1823. La 27 februarie 1928 „s-au rânduit duhovnicul cu o gramotă”. Este însurat. Soţia lui este Eftimia de 43 de ani. Au un ficior, Emanuil (a.n. 1828). Peste mai mulţi ani şi fiul părintelui Gonţa, Emanuil va activa în calitate de preot la biserica din Hidighişi

Perioada de activitatea a preotului Cosma coincide cu construcţia bisericii din piatră din sat.

În anii 20 ai secolului XIX hidighişenii s-au convocat de au pus la cale construcţia unei biserici noi, din piatră. În acest scop la 20 martie 1825 locuitorii satului au trimis la Dicasteria din Chişinău o cerere pentru a li se permite construirea unui nou locaş sfânt. Răspunsul de la Dicasterie a fost mai puţin îmbucurător. Motivul consta în faptul că hidighişenii strânsese pentru construcţia bisericii doar 200 de ruble, ceea ce era o sumă foarte mică pentru acoperirea cheltuielilor. Urma, deci colectarea banilor. Aportul cel mai mare la construcţia bisericii l-a adus ctitorul Nicolae Dumbravă, vornic de poartă.

În anul 1830 s-a sfinţit locul şi s-a pus prima piatră la temelia bisericii. Aproape când biserica era finalizată, în anul 1832 a avut loc un puternic cutremur de pământ. Nu cunoaştem dacă acest fenomen al naturii a afectat construcţia bisericii. Probabil a fost un semn de a încerca trăinicia construcţiei. Fapt că peste un an lucrările au fost terminate, credem că biserica a rezistat. Dorinţa sătenilor de a avea un locaş sfânt a fost mai puternică decât acel cutremur. Şi în anul 1833 Sfânta Biserică a fost sfinţită şi continua să poarte numele Sfinţilor Voievozi. Iar ctitorul principal al bisericii Nicolae Dumbravă n-a avut parte să se bucure mult timp de această creaţie dumnezească. La 20 februarie 1834 el pleacă în lumea celor drepţi. Moare de bătrâneţe, la vârsta de 85 de ani.

Într-un document de arhivă din anul 1836 se scria că „biserica este făcută la 1833 prin sârguinţa vornicului de poartă Nicolae Dumbravă şi a poporanilor”. Biserica este „zidită din piatră. Pi dinăuntru este tencuită şi văruită. Clopotniţa este lipită de biserică, tot di piatră, acoperită este cu şindrilă. Pe afară nu este tencuită”. Prezintă interes şi alte date despre biserica nou construită. „Prestolul într-însa unul friguros. Biserica cu podoabe este îndestulată. Pământ la această biserică pentru aşezarea clerosului nu este osăbit de arat, de cosit. Casele preoţilor şi a slujbaşilor bisericii sunt a lor pe pământ răzăşesc. Pentru ţinere a preoţilor şi a slujbaşilor bisericii leafă nu se primeşte di nicăieria. Hrana lor este de mijloc”.

Pictarea interiorului bisericii, probabil a urmat mai mulţi ani. Astfel, aflăm că abia la 1847 s-au finalizat lucrările de pictură. Nu cunoaştem numele pictorului care a pictat biserica de la Hidighişi.

În perioada când s-a proiectat şi construit biserica din piatră în sat a activat şi preotul Feodor Tomescu, fiu de preot. Se naşte în 1774. La seminar nu s-a învăţat. La 2 iunie 1805 este hirotonisit la biserica Maicii Domnului din satul Redeni. La 14 aprilie 1828 este transferat prin blagoslovire la biserica de la Hidighişi de către Preasfinţitul Dimitrie, Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului. Apariţia lui în sat ţine de unele probleme legate de satul Redeni, în care a activat. Prin plângerea adresată Preasfinţitului Dimitrie Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului aflăm mai multe detalii despre problemele pe care le-a avut de înfruntat preotul Tomescu cu boierul din s.Rădeni. Dăm citire integral textul scrisorii pentru a înţelege atmosfera timpului :

„Copie di pe jaloba ce au dat la 17 zile mai Anul 1828 Înnalt preosfinţitului Dimitrie Arhiepiscop Chişinăului i Hotinului şi cavaler; preotul Feodor Tomăscu din sat Hidighiş, ţinut Orheiu.

După mutare me de la satul Rădenii la satul Highidişul, voind a-mi ridica casa care am avut-o făcută în pomenitul sat Rădenii cu dreaptă cheltuială me, Dumnealui pomeşcicul acelui sat Enacachi Ruseu (ar putea fi Enache Ruset-n.a.) mi-au oprit casa şi nu voieşte a mi-o da, zicând că să află pe moşia Du[mi]sale însă lemnu aceii case iaste adus din a ce păduri streine cu toată a me cheltuială, fără a mă împrumuta de la Dumnilui cu nimică. Şi deosăbit di aceasta mi-au mai oprit şi două cărţi: Evanghelie Feofilact şi o cruce îmbrăcată cu argint, care aceste toate sânt drepte ale mele rămasă de la părintele mieu, Dumnealui zice că sânt a bisăricii. Şi beserica îşi are cărţile sale deosăbit, cu toată întregime lor. Pe...

Ascultat la 23 mai

(fila verso)

Care cu plecăciune rog bunătatea înalt preosfinţiilor voastre, ca prin cuviinciosul sol??? Să i să facă cunoscut pomeşcicului Rusu ca să mi dea atât casa spre a o ridica de acolo ca una ce să află dreaptă a mia i precum şi pomenitele cărţi împreună cu crucea, pentru că eu nu mă ştiu întru nimica datoriu Dumisale, şi vecinică pomenire va rămâne înalt preosfinţiilor voastre. În orghinalnică iscplit. Preotul Feodor Tomescu. Cu .. adevărată întocma. Gubernschii secretari Ioan Ir... (scris de altă mână-n.a.)”

Nu cunoaştem cu ce s-a terminat acest litigiu, fapt este că părintele Tomescu a locuit mai mulţi ani în Hidighişi. La vârsta de 63 de ani, în anul 1837, la 21 noiembrie moare preotul Feodor Tomescu. Posibil ca părintele este înmormântat în ograda bisericii.

Numărul gospodăriilor în satul Hidighişi creştea. În Condica matrimonială din 1841 se arată că în sat locuiau 14 mazili: 59 de bărbaţi şi 43 de femei; 71 case de răzeşi cu 286 de bărbaţi şi 269 de femei. Mai erau în sat o casă cu robi: 4 bărbaţi şi 4 femei. E posibil că aceştia făceau parte din moşia lui Pruncu care se supuneau dvoreanului.

Din 1841 slujeşte la biserica din sat preotul Constantin Leca. Din unele surse eparhiale aflăm că Constantin este fiul preotului Grigorie Leca din Sireţi. Îşi face studiile la unica instituţie de învăţământ din ţinut – Seminarul Teologic din Chişinău. Absolveşte instituţia în 1845. Reiese, că in toată perioada în care a slujit la Hidighişi , seminaristul Constantin a activat în calitate de preot. Nu cunoaştem cum în astfel de situaţii a fost hirotonisit.

Din cele menţionate mai înainte, preot la biserica din Hidighişi a activat şi Manoil (Manuil), fiul fostului preot din sat Cosma Gonţa. Manuil şi-a făcut studiile la şcoala duhovnicească din Chişinău. După absolvirea şcolii în 1845 este hirotonit preot şi trimis la serviciu în satul Stanca, judeţul Orhei. Peste un an este numit preot deja în satul Selişte. Iar la 10 martie 1849 este transferat la biserica Sfântul Nicolae din Sireţi. Vine la Hidighişi la 20 martie 1851. Mai bine zis a fost făcut un schimb cu locurile cu părintele Constantin Leca. Poate cel mai mult în această perioadă, timp de 21 de ani, părintele Manuil Gonţa a păstorit la biserica din sat. În 1853 şi 1856 i se înmână medalii în memoria războaielor ruso-turce. În 1861, la 27 octombrie preotului Gonţa i se înmână o diplomă pentru merite în educaţia religioasă a copiilor din sat. În Arhiva Naţională s-a păstrat un document în care este menţionat că pe lângă biserică s-a deschis o şcoală duhovnicească. În primul ani de studii s-au înscris 9 copii.

După re-anexarea sudului Basarabiei la Rusia, la 23 martie 1879, în decretul împărătesc despre introducerea rânduielilor bisericeşti în judeţele anexate, întocmit la sugestia Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, erau promovate următoarele măsuri: candidaţii la preoţie să fie protejaţi în curs de 10 ani şi să li se dea locuri în preoţie în regiunea din sudul Basarabiei, cu excepţia celor care nu ştiu limba rusă, acestora li se permitea să se înscrie în clasa a V-a a Seminarului din Chişinău; tinerilor preoţi care nu cunoşteau limba rusă să li se acorde un termen de 2 ani pentru a o învăţa, punându-li-se în vedere că, în cazul când nu o vor studia, riscă să fie angajaţi în locurile cele mai nefavorabile. Deşi acest Regulament ar putea fi înţeles că se atribuie doar preoţilor din sudul Basarabiei, din document reiese clar intenţia de a rusifica preoţii români basarabeni şi, prin ei, populaţia românească din acest teritoriu.

Aceste schimbări se observă, în special, şi la biserica din Hidighişi. În 1879 apare o informaţie precum că la biserica din sat slujbele se organizau deja în limba rusă şi moldovenească. Astfel erau angajaţi la biserică doar preoţi cu o pregătire specială, iar criteriu principal de a fi acceptat în serviciu era cunoaşterea obligatorie a limbii ruse. Evident din această perioadă se impunea cu insistenţă oficializarea limbii ruse, în special, în biserică, unicul centru, în care locuitorii satului puteau să se apropie de Dumnezeu numai în limba de comunicare bine cunoscută de ei.

Deşi includerea limbii ruse era o politică de stat , credincioşii din sat nici odată nu s-au supus noilor legi de a vorbi sau a se ruga într-o limbă străină lor. Iată ce spune în această privinţă N. Popovschi unul din cercetătorii istoriei bisericii în Basarabia. „Din biserică limba moldovenească n-a fost scoasă la noi nici odată şi acest fapt a fost o mare fericire pentru moldovenii noştri şi singura scăpare în situaţia lor. Dezlipiţi de fraţii lor, despărţiţi de lumea înconjurătoare mulţumită limbii, depărtaţi de la lumina învăţăturii prin lipsă de şcoală, ţăranul nostru se simţea şi mai izolat. În această situaţie el îţi găsea un singur refugiu – în biserică: de la dânsa el aştepta dezlegarea diferitelor probleme ale vieţii, la ea găsea alinarea durerilor sufleteşti, ea îi dădea tot sprijinul moral. Ajutorul bisericii ţăranul basarabean îl căuta şi îl găsea anume pentru că ea îi vorbea în limba lui, fapt care găsea în sufletul său şi alt răsunet, întrucât atingea şi alte coarde, vorbind sentimentul naţional”. Autorul monografiei despre istoria bisericii basarabene face cu această ocazie o concluzie: „Măsurile indirecte ale guvernului rus, cu toate că nu urmăreau scopul de a da o anumită îndrumare vieţii românilor basarabeni, în cele din urmă îl îndreptau în aceeaşi direcţie, anume spre biserică, spre religie, încotro îl duceau şi dispoziţiile, care priveau în chip direct viaţa religioasă a poporului”.

Politica rusească avea drept scop să transfere acest ţinut într-o gubernie docilă regimului. Iată ce spunea cu această ocazie Ion Costin, originar de la Hidighiş, care a trăit în acea perioadă: „Preoţii români, care nu ştiau nici unul limba rusă, au fost înlocuiţi în decursul anilor. În biserica românească nu mai era îngăduit românului să audă cuvânt românesc. Clerul superior mai întâi şi cel inferior apoi, fu cu desăvârşire încredinţat popilor ruşi. Clerul a fost pentru guvernul rusesc o unealtă sigură de rusificare a elementului românesc… Izgonirea limbii româneşti din bisericile din Basarabia n-a făcut numai operă de rusificare, ci şi operă neagră de ţinere în loc a unei populaţiuni care avea toate calităţile spre a se dezvolta şi cultiva”. Aşa cum menţionasem mai sus în 1879 în documentele de arhivă apar primele informaţii, că serviciile divine la biserica din sat se organizau în două limbi.

Primul preot care citea Liturghia şi ţinea predici în limba rusă în biserica de la Hidighişi a fost Antonii (Avtonom) Dâdvedţchii. El a fost fiu de învăţător, tatăl căruia activa la seminarul duhovnicesc din Chişinău. Antonii absolveşte acest seminar la 1862. El mai termină şi unele cursuri ştiinţifice. Activează mai întâi la biserica Sfântul Haralambie din Chişinău, ca mai apoi să fie numit preot la biserica Sfântul Mihail din Hânceşti, transferat la biserica din satul Tuzora, judeţul Orhei şi la soborul Pocrovschii din Hotin. Abia la 4 iulie 1879 este angajat la biserica din Hidighişi. Părintele Dâdvedţchii a slujit la biserică doar un an.

Îl înlocuieşte pe părintele Dâdvedţchii preotul Andrei Smocinschi. S-a născut în satul Şerpeni, judeţul Bender. A studiat numai trei clase la seminarul duhovnicesc din Chişinău. În 1840 este numit dascăl în Ismail, în 1844 este transferat la Soborul din Bender. În această biserică este hirotonit diacon şi în 1847 este repartizat la biserica Sfântul Gheorghe din Chişinău. Peste un an este angajat în Consistoria Duhovnicească pentru semnarea (scrierea) documentelor. Apoi este angajat în mai multe biserici din ţară: la soborul Voznisensc (1849); la biserica din Varniţa, judeţul Bender (anul 1857); la Novo-Ruseşti (1959); la biserica din Durleşti (1862); la biserica din Staroe Cobusca (1874). La 13 august 1880 este angajat la biserica din Hidighişi. El s-a aflat în sat aproape 10 ani. Preotul Smocinschi a decedat în anul 1890. E posibil ca rudele să-l fi înmormântat la Chişinău.

În anul 1895 s-a construit zidul din piatră în jurul bisericii. Lăsa mult de dorit amenajarea cimitirului. Aici nu exista o ciasovne, loc unde s-ar fi păstrat ustensile ce ţin de trebuinţele cimitirului.

În 1903 s-a efectuat o reparaţie capitală a bisericii. A fost schimbat acoperişul pe unul din tablă zinc. În biserică a fost construit un nou iconostas. Enoriaşii satului au dat comandă de un clopot, care trebuia să fie turnat la o uzină din Moscova. Astfel în ajun de finalizare a reparaţiei a fost adus şi instalat cel mai voluminos clopot. Şi acum se pot citi pe clopot cuvintele imprimate „Пожертвов. Псаломщ. с ТР Захар калег Тромъ в Гидигишъ”. În partea de sus a clopotului sunt notate datele despre uzina din Moscova şi cuvântul „ФИНАЖИДСКАЙ U”.

În ograda bisericii se mai afla o „storojcă” construită în valcă (pereţii sunt ridicaţi din lut cu paie, dar şi cu piatră amestecată cu acestea. Se ridica casa în straturi, de aceia li se mai spune în vălci). Casa pentru cântăreţ a fost construită din banii bisericii în 1909. Printre casele construite din finanţele bisericii este şi şcoala primară, care e construită în 1890. Altă casă pentru serviciul bisericii cu o cameră este situată în ograda bisericii şi e acoperită cu şindrilă.

Aproape 35 de ani a activat părintele Antonie Bivol la biserica din sat. El este fiul preotului Petru din Ialoveni. Antonie s-a născut la 1 aprilie 1865. În 1888 absolveşte seminarul teologic la Chişinău. În 1889 este hirotonit preot la biserica din Dâşcova, judeţul Orhei de către preotul Arcadie de la aceiaşi biserică. În 1890, la vârsta de 25 de ani este transferat la biserica din Hidighiş. În documentele de arhivă se arată că preotul avea o deseatină de pământ şi casă personală. Pentru muncă asiduă în serviciu în anul 1895 este menţionat cu bederniţă. Iar în 1902 primeşte scufia, semn înalt în biserica ortodoxă. Soţia părintelui a fost Natalia a lui Varfolomei, născută la 1866. În familie părintelui Bivol s-au născut mai mulţi copii: Iuliana (1891), Alexandru (1894), Feodor (a.n.1897), Maria, Alexandra (a.n. 1901) şi Gheorghe.

În 1922 sau 1923 sleit de puteri şi bolnav părintele se stinge din viaţă şi este înmormântat în ograda bisericii din sat. În dreapta bisericii se află un mormânt, iar pe crucea reconstruită prin 1980 apare şi inscripţia „Preot Antonie Bivol”. Alături se află mormântul soţiei sale, Natalia.

În Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului din 1930 se menţionează despre noul preot care vine să slujească la Ghidighici. El este preotul paroh Nicolae Jereghi, născut la 6 mai 1896. În 1917 absolveşte Seminarului teologic din Chişinău. Primul serviciu îl face în calitate de cântăreţ la biserica din Răciula, judeţul Orhei. Este hirotonisit preot de către Înalt Preasfinţitul Gurie la 13 octombrie 1920. În calitate de preot este repartizat la parohia din Grătieşti în 1920, ca mai apoi să fie transferat la Ghidighici la 1 mai 1923. În 1924 este gratificat cu rangul onorific de nabedreniţă, iar în 1925 i se înmână o diplomă şi este trecut în rangul de scufie în 1930. Este căsătorit cu Ecaterina a lui Nicolae Niţă (anul naşterii 14 noiembrie 1900). Au crescut şi educat 3 copii: Tatiana, anul naşterii 29 octombrie 1921, Lidia – 1 ianuarie 1924 şi Nicolae – 10 iulie 1927. Preotul Jereghi avea o casă şi 10 deseatine de pământ.

La diferiţi ani se făcea inventarierea caselor edilitare din localitate. La 1 martie 1934 se menţiona că „biserica n-a suportat nici o renovare, dar are nevoie în acest an de următoarele renovări: tencuitul, văruitul, vopsitul în interior, reparaţia acoperişului care este din tablă galvanizată în sumă de 20.000 lei.

La 10 noiembrie anul 1940 are loc un puternic cutremur de pământ. Din primele zile nu se menţionează despre distrugerile pricinuite de către cutremur. Ceva mai târziu dintr-un document de arhivă aflăm că „în Plasa Budeşti din 19 biserici au avut de suferit 8 biserici, inclusiv şi biserica de la Ghidighici”. Cel mai mult s-a dărâmat turnul unde era instalat clopotul mare de 450 kilograme. Pe cale de a cădea era şi crucea de pe biserică. Crucea cântăreşte 50 kilograme. Oamenii satului au coborât clopotul şi crucea de pe biserică. S-a început reparaţia capitală a bisericii. Temporar au fost stopate şi slujbele în localul sfânt. Urgent s-a dat dispoziţie ca biserica să fie înconjurată cu un cerc de fier. Aceasta poate a fost unica variantă reuşită de a grăbi protejarea bisericii şi ca slujbele să se reînceapă. Centura de fier a fost aşezată în partea de sus a pereţilor. Şi acum se observă fierul de pe pereţii externi. Fierarul Feodor Munteanu a pregătit acel inel de fier care a fost îmbrăcat pe pereţii biserici.

Într-un Proces verbal semnat de către prefectul Plasei Budeşti I (Berceanu) din 23 august 1941 se menţionează că „la sfânta biserică cutremurul din 1940 a făcut grave stricăciuni. Vom căuta să venim cu un arhitect la faţa locului.”. Peste o lună acelaşi prefect vizitează din nou Ghidighiciul. Impresiile sunt cam aceleaşi. „La sfânta biserică de asemeni se fac reparaţii radicale pentru acoperirea urmelor lăsate de cutremurul din 1940”. La 23 octombrie prefectul semnează un alt Proces verbal în care scria „Sfânta biserică este şi ea aproape terminată în reparaţiunile mari ce s-au făcut. Dl notar merită toate laudele că în scurt timp a făcut operă de administraţie reală”. Finalizează acest lanţ de procese verbale cu data de 11 noiembrie, în care se anunţă că reparaţia la „sfânta biserică s-a terminat şi sfinţirea ei s-a făcut de Sfinţii Arhangheli”.

Instalarea turnului pentru clopotul mare a fost imposibilă. Iată de ce s-a luat o decizie să fie construită o clopotniţa nouă în vecinătate cu biserica. Într-un document de arhivă se face referinţă la un Program de lucrări ce urmează a se efectua în cursul exerciţiului financiar 1941-1942. În acest program este indicată şi construcţia unei clopotniţe la biserica parohială, care a fost distrusă de cutremurul din 1940. Pentru aceste construcţii s-au prevăzut 40.000 lei. Clopotniţa a fost construită în 1942 din sursele adunate de către populaţia satului. În timpul războiului clopotniţa servea drept turn de veghe, în care se aflau permanent persoane de serviciu. În caz de necesitate oamenii din sat erau anunţaţi prin bătăi de clopote.

După plecarea în România, în august 1944, a părintelui Nicolae Jereghi şi a cântăreţului Timotei Dumbravă, biserica din sat aproape un an nu a activat.

Abia la 24 noiembrie 1945 este angajat în serviciu la biserica din sat ieromonahul Adomniţei (Paisie) Petru Iacob. El se naşte la 1888. Este transferat la Ghidighici de la biserica din s. Vadul-lui-Vodă. În calitate de dascăl este numit în aceiaşi zi Afanasie a lui Ion Ghelbet (a.n 1885). Părintele Paisie slujeşte la biserică până în aprilie 1949.

Pe data de 1 martie 1949 din satul Grătieşti, raionul Vadul lui Vodă este transferat la Ghidighici preotul Blinar Epifan (Zosima) Ion. Născut în 1900 în satul Gura-Galbenă, studiază la o şcoală primară, iar în 1945 primeşte titlul de ieromonah. La biserica din Ghidighici se află aproape patru luni, după care la 20 iulie în acelaşi an este retras de la biserică. Timp de 4 luni biserica nu activează.

Tocmai la 17 noiembrie 1949 la biserica din sat este angajat părinteleCobasnean Visarion Nicolae. Este născut în 1889 în satul Cuizăuca, judeţul Orhei, moldovean. Perioada în care s-a aflat în sat preotul Cobasnean a fost poate cea mai liniştită pentru ghidighiceni prin faptul că exista preot stabil la oficializarea slujbelor. În republică la acest moment se resimţea o lipsa totală de preoţi. Majoritatea dintre ei, încă în 1944, din frica noului regim comunist, plecase cu traiul în România.

Problemele bisericii de la Ghidighici începuse odată cu transferul părintelui Cobasnean în 1953 la o altă biserică din republică. La Ghidighici biserica iarăşi nu activează aproape trei luni din lipsă de preoţi.

În raportul informativ pe prima jumătate al anului 1953, enunţat de către responsabilul Consiliului pe problemele bisericii ortodoxe ruse P.N.Romenschii, scris cu girul de document „secret”, biserica de la Ghidighici deja era inclusă în Lista celor 23 de biserici din republică care nu activează din motiv că lipseşte preotul.

Totuşi la 29 iulie 1953 este trimis să slujească la biserică preotul Oglindă Andrei (Averchii) Mihail. Însă şi el se află în funcţie doar patru luni. În luna noiembrie anul 1953 părintele Averchii este transferat la o altă biserică.

La 17 noiembrie 1953 este trimis la biserica din sat părintele Batâr Viniamin Erofei. El se află la Ghidighici aproape 2 ani.

Deja în etate, la vârsta de 64 de ani vine să slujească la biserica din sat Budean Petru Simion. La Ghidighici începe să slujească de la 25 februarie 1955. Dar şi părintele Petru se reţine la biserică doar patru luni.

La 28 iunie 1955 la biserica din sat este angajat noul preot Chiriţă Macarie Vladimir. În perioada postbelică el este poate cel mai în vârstă preot care a activat la biserica din Ghidighici. Este născut la 1883 în satul Răspopeni. Îşi face studiile la facultatea duhovnicească. În 1905 este hirotonit preot.

Odată cu plecarea părintelui Chiriţă în 1956 biserica este închisă iarăşi temporar din motiv că nu avea cine veni în schimb. Probabil că după anul 1956 revine la Ghidighici părintele Petru Budean, care mai apoi numele lui va figura în procesul verbal, când se va închide biserica în anul 1960.

Am făcut o trecere în revistă a tuturor preoţilor, care într-o perioadă foarte scurtă au activat la biserica din Ghidighici. În prezent putem trage şi unele concluzii despre ceea ce s-a întâmplat în acele timpuri. Însă despre toate acestea vom edita o lucrare mai amplă cu exemple şi documente veridice.

În anii 60 situaţia în domeniul activităţii bisericilor în republică devenea din ce în ce mai precară. Iniţial au început să fie închise mănăstirile. În anul 1960 vine un nou val, dar de data aceasta au avut de suferit bisericile. Nu a fost ocolită nici biserica de la Ghidighici. Oamenii din sat nu ştiau că în lipsa voinţei lor soarta bisericii de a fi închisă era deja hotărâtă. Iată care a fost verdictul unei comisii specializate. „Satul Ghidighici., raionul Străşeni, RSSM (fişa de evidenţă nr.342). Serviciul divin în biserică este stopat în luna iulie 1960 din motivul plecării la pensie a preotului Budeanu şi eparhia n-are posibilitate de a înlocui preotul cu alte persoane. În raionul Străşeni mai activează încă 12 biserici, printre care trei se află la o depărtare de 5-6 kilometri de satul Ghidighici, inclusiv satele Truşeni, Cojuşna şi Durleşti.

Ghidighici este un sat muncitoresc, majoritatea locuitorilor sunt ocupaţi cu dobândirea pietrei din carieră şi stinsul varului. În sat au rămas un număr mic de credincioşi, astfel comunitatea credincioşilor din satul Ghidighici, în principiu, s-a dizolvat. (destrămat).

Arhiereul principal a dat acordul de a scoate de la evidenţă biserica”.

Preşedintele Sovietului de Miniştri din RSSM A. Diordiţa semnează la 25 octombrie 1961 o scrisoare cu rugămintea către Consiliul pe problemele bisericii ortodoxe ruse pe lângă Sovietul de Miniştri a URSS ca să fie scoase de la evidenţă bisericile din satele şi oraşele Moldovei. Un detaliu însemnat e că scrisoarea dată nu ajunsese la destinaţie în organele superioare de la Moscova ca să fie semnată, că preşedintele sovietului raional Străşeni G.Vlasenco se adresează către Preşedintele Sovietului de Miniştri a RSSM tov. A.F.Diordiţa cu o scrisoare în care îl informează precum că biserica din satul Ghidighici nu activează de un an de zile. Pe teritoriul biserici se află o casă, în care cândva a trăit slujitorii bisericii. Sovietul raional Străşeni solicită permisiunea colhozului Biruinţa de a transfera biserica din s. Ghidighici într-un depozit, iar casa de pe teritoriul bisericii să devină cămin pentru tractorişti. Cu insistenţă la acest capitol acţionau şi alte instituţii de stat. Ultimul document ce ţine de închiderea bisericii e notat pe data de 23 mai 1962, în care Comitetul Miniştrilor al RSSM ia decizia de a retrage înregistrarea comunităţii religioase şi a bisericii din satul Ghidighici, raionul Străşeni.

Au trecut anii. Pe data de 21 noiembrie 1988, luni, de ziua Sf. Arhanghelul Mihail a fost organizată prima şedinţă a satului referitor la reconstrucţia bisericii. Prezenţi la şedinţă a fost şi conducerea satului. S-a luat decizia de a renova biserica. Aproape la un an, la 26 octombrie 1989, s-a sfinţit biserica renovată. Slujiba de sfinţire a fost oficiată de către Mitropolitul Chişinăului şi a Întregii Moldove ÎPS Vladimir. De asemenea au venit la Ghidighici şi mulţi credincioşi din satul Cojuşna, biserica căreia le-a servit ghidighicenilor timp de 30 de ani lăcaş sfânt şi mângâiere în credinţa lui Dumnezeu.

După reparația din 1989 exteriorul bisericii nu a fost modificat. Pereții au fost tencuiți şi vopsiți într-o culoare deschisă, luminoasă. Pe peretele lateral al bisericii, pe partea dreaptă,este pictat în mozaică chipul Maicii Domnului, ceea ce însemnă că biserica îşi sărbătoreşte un nou hram „Acoperământul Maicii Domnului”. Pe peretele pridvorului este instalată o placă memorabilă, semn de recunoștință către preotul Constantin Stăvilă care a slujit mai mulți ani la biserica din sat.

   
rm
chisinau
par rm
pres rm
guver_rm
cancelaria_de_stat_rm
portal_servicii_publice_rm
ban justice1 md
   

Ultimele stiri  

Angela Gartner a fost una dintre persoanele care au participat la prostest în această duminică organizat la Berlin.
Şi acum urmează o nouă istorie la rubrica "Bilete de speranţă". De această dată mergem la aeroport şi întâlnim o familie care nu a fost acasă timp de doi ani.
Basarabia văzută de străini
   

Ghidighici in imagini

   
Telefoane de contact:
Tel:+ 373 22 710-607
      + 373 22 710-252
Fax: +373 22 710-607
E-mail: primaria@ghidighici.md
Primar  |   Secretar   |   Organigrama   |   Consiliul local   |   Regulament   |   Noutăţi / Anunţuri   |   Rapoarte de activitate   |   Licitaţii şi achiziţii publice   |   Proiecte   |   Contacte   |  Personalităţi  |   Istoria satului   |   Galerie Foto  |   Galerie Video
PrimaPrima   ContactContact   HartaHarta